“Draga mama, sper ca esti bine sanatoasa iar grijile tale  legate de trecerea mea prin Iran te-au parasit de’acum. Am scapat  de acolo in viata, dupa 3 zile si 3 nopti de ratacit printre pagani. Aiatolahul si ai lui nu m-au haituit, nu m-au jefuit si nu m-au lovit cu pietre. Trebuie sa iti spun insa ca, pe nesimtite, mi-au furat inima.

Te saruta cu drag fiul tau, Ghita”

In Iran am intrat ca musca in lapte. Am dat cu dreptul in stangul si cu batul in balta in cele mai glorioase  moduri posibile,  dar nu as schimba o secunda sau un fir din cele intamplate. Lipsisti de harta, de bani , de telefoane, de internet sau de orice alte nebunii ale secolului 21, am fost nevoiti sa interactionam cu oamenii de rand , un dar nesperat pe care ni l-am facut din nevoie  si pe care nu-l vom regreta vreodata. Nu au trecut ore de-a lungul celor 3 zile in care sa nu fi fost ajutati, salutati sau intrebati de sanatate, cu acelasi zambet larg si senin pe buze, sincer si complet dezinteresat. Povestitnd despre Iran ma simt mic, rau, otravit si nu in ultimul rand recunoscator pentru sansa de a-l descoperii. Pentru ca acesta este locul in care muntele vine la Mohamed, am sa va scriu in continuare mai mult despre oameni si mai putin despre muntii lor.

Astara sau “ratusca cea urata”

Granita Iraniana am trecut-o in singura zi in care era inchisa pentru masini, gratie perfectei sincronizari si documentari a echipei noastre. Zambitori si cu o engleza curata, vamesii au fost prima noastra surpriza Iraniana. In mai putin de 10 minute vizele au fost verificate iar in alte 5 minute intram in Iranul cel mare si rau, cu pantalonii lungi si naframa pe capete, pregatiti sa ne asumam pozitiile de ghiauri si hotarati sa trecem cat putem de neobservati. La mai putin de o jumatate de ora am iesit din vama  si Gabriel, cu jumatate de zambet pe fata,  ne-a anuntat ca trebuie sa asteptam dimineata ca sa inregistram masina si sa putem pleca mai departe. Planul s-a conturat repede in parcul de la iesirea din vama: extragem bani, gasim un hostel ieftin, mancam din traista si omoram orele ramase cu ce s-o nimeri.

Orasel de frontiera, Astara e un fel de Giurgiu cu tarm la mare in loc de Dunare si cu o secunda mai mititel. Iesiti pe strazile lui direct din vama, l-am gasit mai degraba uratel. N-a trecut o zi insa pana cand, scuturand mainile la geamul ambulantei noastre, am lasat in urma cel mai frumos oras de frontiera din lume. De-a lungul celor 24 de ore insa, ce e drept, i-am cunoscut locuitorii

Iar acum dati-mi voie sa va prezint 3 Astareni de rand :

ALI1 a aparut din neant, in parcul de la iesirea din vama. Avea un zambet larg pe fata si o sticla de apa rece in mana pe care a insistat sa o primim. Vroia sa isi exerseze engleza si sa ne ureze bun venit .  De la el am aflat ca suntem in toiul Ramadamului, ca internetul in Iran e mai mult un cuvant interesant decat un serviciu propriuzis si ca, desi interzis, facebook-ul e accesat prin diverse smecherii de mai tot hipsterul Iranian. Cu un umor cald, Ali a disparut cum a si aparut, nu inainte de a se asigura ca ne lasa zambind.

ALI2 a alergat dupa noi vreun sfert de ora prin haosul bazarului de la tarmul marii. Cautam un bancomat iar pentru asta intrebam in stanga si in dreapta, fluturand in mana un card VISA, cat se poate de vizibil. Cu parul gelat, blugii prespalati si adidasii argintati demni de orice Obor Bucurestean, baiatul asta parea la vanatoare.  Era cu  3 pasi in urma noastra mereu, privind in pamant cand ne intorceam suspiciosi  si tinand un telefon mobil  aurit in mana dreapta.  Ali2 s-a tinut scai de noi pana in fata hotelului. Deabia acolo si-a luat inima in dinti si, cu ochii in acelasi asfalt,  ne-a intins telefonul. L-am luat ezitand si l-am dus la ureche, unde l-am cunoscut pe Ali3 O voce de mafiot sicilian dar cu o engleza aproape britanica ne-a urat bun venit in Iran. Ne-a explicat apoi ca este profesor de limba engleza si ca baiatul care ne-a acostat este unul dintre elevii sai. Ali3 nu prea avea cu cine sa isi exerseze engleza si nu ezita sa se planga de asta la scoala. Ali2 si-a adus aminte iar cand ne-a auzit s-a gandit sa ii faca o surpriza placuta dascalului sau. Au urmat invitatii la masa si casa pe care insa, cu regrete, a trebuit sa le refuzam. Ar fi trebuit sa ne indreptam spre un sat de langa oras petru a da curs invitatiei, in conditiile in care ambulanta noastra era inca prizoniera in vama iar dimineata ne astepta un drum lung spre Teheran. Am schimbat multumiri, zambete, adrese de mail si ne-am despartit.

Ca cei 3 au fost o suta.  Am primit mult mai mult decat am dat, am aflat ca “Fata Marinarului” care tocmai se terminase la televiziunea nationala a facut ravagii in audienta si ca, dupa cum ne invata Coranul, oamenii sunt toti verisori intre ei. Interesant, nu ?:)

Tehe-heran

Capitala Iranului e un monstru de oras, “tourist-proof”. Daca nu esti de-al casei, scoate busola( pentru ca harta nu ai sa gasesti), baga un distonocalm, ciuleste urechile, casca ochii si spune o rugaciune, preferabil musulmana. Brazdat cu bulevarde de mare viteza, cu sens unic si intinse pe zeci de kilometrii, Teheranul pare iesit din scara umana. Ne-au trebuit 4 ore de condus haotic pentru a face poza de mai jos, interval in care am urcat, coborat si virat cat in tot restul excursiei noastre. Indicatiile localnicilor incepeau toate cu:”ohohoh…far far away!” si nu erau in nici un fel exagerate. Dimineata insa, scapati  din musuroi, ne-am intins corturile pe marginea drumului si am dormit cel mai dulce somn.

Despre Iran  as vrea sa ma opresc din impartasit. Vreau sa imi vedeti fata in timp ce va povestesc si vreau sa scap de frustrarea ca nu pot exprima in scris ce s-a intamplat acolo. In iran nu am lasat o particica din mine, acolo am ramas cu totul si sper ca intr-o zi sa gasesc timpul sa ma regasesc.

Va pup cu drag,

Dr.Lector

In anul 1 la sociologie,  profesorul Baltasiu incerca sa ne explice ce este o prejudecata si pe moment am considerat ca am inteles tot ce era de inteles, insa abia acum cateva zile am experimentat pe propia-mi piele ce inseamna sa ai prejudecati nefondate.  Si tot acum cateva zile am aflat ce inseamna de fapt ospitalitate. Mai pe scurt, cum m-am indragostit iremediabil de Iran cateva povestioare despre tara de care imi era teama.

Dupa cateva zile nu tocmai formidabile in Azerbaijan, ajungem dupa miezul noptii In Astara- partea azera a orasului de granita.  Campam cu peripetii pe malul marii, ca sa ne trezim dimineata  intr-un soi de parc public, unde in scurt timp apar curiosii sa vada ce-i cu ambulanta colorata. In afara de discutiile obisnuite – ce-i cu noi, de unde venim si incotro apucam  aici aflam subtil parerea azerilor despre ce se intampla dupa granita : cum trebuie sa ma imbrac, cum e cu manecile, e buna culoarea, nu-i  buna.

Pentru ca aveam o zi de pierdut, asteptand actele masinii, am luat orasul la picior. La prima intersectie, intalnim un tanar student, care ne povesteste in engleza unde gasim mancare, cazare,bancomat.  Fiind sensibili la dulciuri, am intrat in primul magazin de specialitati si am cumparat niste bunatati pe care le-am atacat imediat dupa iesire din magazin. Un domn se intorce incruntat catre noi si rosteste cateva cuvinte dojenitoare, in farsi. Noi ridicam nedumeriti din umeri si incercam sa ii explicam ca nu intelegem. In cateva secunde, un alt domn, ne explica intr-o engleza perfecta si pe un ton foarte bland ca e prima zi de Ramadam, si ca pana apune soarele se tine post si ca nu-i tocmai politicos sa manaci cu pofta in mijlocul strazii. Bila neagra pentru noi

Pustiul si racoritoarele

Dupa apusul soarelui pornim in cautarea mancarii si ne oprim la un gratar ce sfaraia de zor pe trotuar. Dupa ce ne alegem fiecare ce vrem si comandam, ne asezam cuminti la o masa, asteptand mancarea. Apare apoi un pusti de 15 ani , care pune 5 sticle de suc pe masa, mimeaza plin de entuziasm ca e cadou din partea lui, si dispare in multimea agitata a bazarului.

Bancherul sofer

Din pacate sistemul bancar iranian nu comunica de fel cu cel european, asa ca, desi pe fiecare straduta gasesti cate un bancomat, cardurile romanesti nu ne-au fost de prea mare ajutor. Trebuia totusi sa platim hostelul, asa ca am pornit din usa in usa, sperand sa gasim bancheri prietenosi care sa ne lamureasca . Si n-a fost greu, pentru ca din prima banca am aflat ca nu putem folosi cardurile, dar putem incerca sa retragem bani de la banca centrala. Zis si facut, lipa lipa pana la o alta banca de la care am cerut lamuriri pentru ca  banca centrala refuza sa apara. In loc de lamuriri am primit o masina ), respectiv un sofer care ne-a dus pana la banca, ne-a asteptat sa terminam ce aveam de facut si colac peste pupaza ne-a si intors la hostel. Toate astea fara sa platim ceva,  ba mai mult intampinati de un zambet larg si vesnica fraza “ you are our guests”

Bojnurd

Unul dintre ultimele orase in care am oprit inainte de a parasi Iranul a fost Bojnurd, un oras destul de mic, unde am oprit pentru ca era musai sa ajungem la un internet. Intrebam de 2 ori si ajungem la un internet cafe cu 6 calculatoare, si 2 tineri “manageri”, care dupa cateva minute ne anunta ca nu trebuie sa platim pentru ca suntem oaspetii lor . Gasesc repede un vorbitor de engleza si le povestim ce-i cu noi, de unde venim si incotro apucam. Ei zambesc mult si nu stiu cu ce sa ne mai ajute, facem cateva poze, schimbam adrese se email si cu greu plecam mai departe. Maine trecem in Turkmenistan.

Iranul a fost primul loc despre care spun cu tarie ca ma voi intoarce. Intre timp a aparut si Tajikistan, dar despre el, ceva mai incolo.

Cu drag,

Dr. Quinn

Turkmenistanul e ciudat rau, aproape ca imi e mila de locuitorii lui. Se iese foarte greu din tara, politie peste tot, de la 11 nu ai voie pe strada, la hotel daca esti strain toate camerele sunt ocupate si multe multe lucruri care imi aduc aminte de destainurile lui Pacepa despre Ceausesti si regimul comunist din Romania.
Majoritatea populatiei turkmene este foarte saraca, securitate peste tot, diferente foarte vizibile (morale si materiale) intre oamenii obisnuiti si cei care luceaza pentru sistem.

Uh… m-a cam deprimat tara asta, si recunosc ca aici a fost prima data cand mi-a fost chiar frica. Ajunsesem in Asgabat imediat dupa traversarea granitei si ne minunam de excesul de zel de care dau dovada autoritatile in amenajarea parcurilor si opulenta cladirilor placate integral cu marmura fie ca sunt adminstrative sau  blocuri de locuit intr-un oras de la marginea desertului.

Ne punem pe cautat un bancomat sa scoatem niste bani sa ne platim niste datorii catre o echipa din Anglia care ne-a ajutat la vama, si sa mancam ceva pentru ca era deja ora 18 si nu mancaseram apropape nimic toata ziua. Dupa lungi cautari aflam ca nu se pot scoate decat dintr-o banca anume care oricum era inchisa la ora respectiva. Ne pierdem de echipa englezeasca si nu mai putem da de ei pentru ca in Trukmenistan telefonele strainilor nu merg. Politia este la fiecare intersectie iar pe bulevarde din 50 in 50 de metri. Ne obliga sa ocolim parti intregi de drum, pe semne ca trece presedintele si totul trebuie sa fie eliberat sa nu existe probleme. Reusim sa schimbam la “piata neagra” ultimii nostri dolari ca sa ne mai punem niste benzina si ne punem pe cautat ambulanta englezeasca prin parcarile hotelurilor. un localnic simpatic ne invita sa luam masa la el acasa si acceptam destul de infometati sa megem la el. ne duce in locuinta lui destul de saracacioasa de la marginea orasului, ne serveste cu biscuiti, lubenita si cate o bere, ne face niste cadouri, noi ii daruim chitara luata din Istanbul fiului lui.

Cu burtile pline de pepene plecam la 11 noaptea sa ne cautam camarazii de raliu. Gigi conduce, Mira il asista in dreapta noi atipim in spate rupti de oboseala. Dupa cateva zeci de minute ma trezesc transpirat: fugeam de nu stiu cine cu ambulanta prin oras, parea ca ne urmareste cineva la tot pasul, controale peste tot, la toate hotelurile cica era ocupat, nu gaseam unde sa dormim, lumea ne spunea sa nu campam nicaieri pentru ca e “polis problem”, daca ieseam din capitala nu stiam daca mai puteam intra din cauza filtrelor, nu mai aveam nici un ban. Oprim intr-o parcare si incercam sa adormim acolo, cineva ne alunga dupa 10 minute. Orbecaiam disperati prin oras pana dam de englezi, le lasam un bilet pe parbriz si hotaram sa iesim din oras sa riscam un somn la marginea lui. Trei dorm in ambulanta, Paul si Gabi pun un cort pe nisip. Se aud lupi urland pe langa noi. Adorm dupa vreo jumatate de ora de veghe.

Ne trezim dupa 5 ore.  As vrea sa plecam cat mai repede de aici dar inca nu avem bani. Ne intoarcem si dupa cateva ore reusim sa ne facem provizii de mancare si benzina pentru ca ne asteapta cateva zile de desert fara resurse. Plecam si pe masura ce inaintam drumul se mai anima, facem poze cu camile, ne intalnim cu alte masini din raliu, ne imprietenim cu oameni faini, ajutam o ambulanta sa iasa din nisip, facem un foc, mancam, Bundy ne canta ceva la chitara si adormim amortiti de tuica de la Suici sub cerul instelat. Primul desert din viata mea imi place la nebunie, Turkmenistanul e fain, mai putin capitala:D

relateaza dr. Alban /  Buzanu – trimis special in Turkmenistan